În sfîrşit, un prieten candidează la preşedinţie. Visul meu de a obţine contracte cu statul pare cu un pas mai aproape de realizare.  Din păcate însă, Remus Cernea este unul dintre ciudaţii ăia care nu merg cu tramvaiul fără bilet, iar dacă, împinşi de vreo calamitate,  o fac, se duc apoi să se predea autorităţilor.

Deci dacă aş îndrăzni să-i sugerez preşedintelui Cernea că, de exemplu, situl presidency.ro ar putea fi refăcut pentru numai 500 000 de euro (wink wink), risc să mă trezesc tăind panglica la prima închisoare a corupţilor din România.
Plus că, deşi nu este un tip ranchiunos, s-ar putea să-şi amintească despre episodul în care m-a auzit accidental prin telefon făcându-l “varză”. Nu era însă într-un context care să aibă vreo legătură cu capacităţile sale de a conduce ţara, ci cu cele două nopţi pe care nu le dormisem muncind la proiectele lui culturale multimedia.
Deci, ca să clarific, Remus este varză numai când mă ţine pe mine treaz noaptea, în rest este un tip competent, cu un discurs bun, iar fetele găsesc că are “păr frumos” (este însă prea gentleman să recurgă la acest argument în dezbateri, aşa cum aş face eu, bunăoară).
Also, he wrote this book.

Realist vorbind, este clar că şansele să devină preşedinte sunt egale cu şansele lui Liszt de a fi ales “Regele manelelor”. Adică în jur de 65%. Dar dacă reuşeşte măcar să apară pe radarul alegerilor, ca un punctuleţ clipitor acolo, tot este o victorie.

Votaţi Remus Cernea! Singurul vot mai bun decât un vot la mişto!

Mişto articolul lui Cristian Mungiu despre “Amintiri din Epoca de Aur”‘.

Din care aflăm că pentru a folosi cinci versuri dintr-o poezie patriotică din toaleta istoriei i s-au pretins douăzeci de mii de euro.
Este ironic cum nişte versuri care preamăreau victoria socialismului inspiră acum atâta avariţie “capitalistă”.
La tarifele astea, Vadim şi Păunescu ar putea fi miliardari din drepturi de autor, la câtă poezie li s-a scurs din peniţă şi de pe buze.

Ce s-au gândit domnii deţinători ai versurilor
… Mungiu… mungiu.. parcă am auzit de ăsta. Nu-i ăla care a luat nişte premii? Păi ăsta-i plin de bani, dom’le. Cât să-i cerem pe versurile astea? Zi şi tu două’jde’mii de euro, că are de unde. Eu zic că-i de bun simţ.

Păi cine v-a pus, domnu’ Mungiu, să doriţi autenticitate? Poftim autenticitate.
Ăştia sunt cei mai autentici oameni pe care-i puteţi întâlni, ar trebui să faceţi un sequel despre ei: “Supravieţuitorii Epocii de Aur: Episodul 1. Pupincuristul”.

Promisiunile electorale. De ce există şi de ce nu vor dispărea niciodată?
Din două motive:
1)  Pentru că oricât de fantasmagorică este promisiunea, întotdeauna se va găsi un grup de oameni predispuşi genetic să o creadă şi să voteze în consecinţă
2) Pentru că nerespectarea promisiunilor electorale nu se sancţionează în nici un fel.

Şi atunci, de ce să dispară? Cei care le fac nu au absolut nimic de pierdut.
În cel mai rău caz, când vreun moderator de televiziune sau vreun adversar politic va aduce vorba de ele, vor răspunde “din păcate, datele problemei s-au schimbat, şi nimeni nu poate prevedea toţi parametrii”. Sau, şi mai bine: “Am spus că voi construi autostradă suspendată? Nu, m-aţi înţeles greşit, am spus că voi suspenda lucrările la autostradă.”

Din păcate, oamenii care posedă o anumită inteligenţă şi capacitate de analiză sunt nevoiţi să suporte de fiecare dată această paradă a promisiunilor, ca un film nasol la care trebuie să stai în sală pentru că afară plouă şi nu ai unde să te duci. Sigur că te enerveză jocul prost al actorilor, povestea care nu se leagă şi entuziasmul unor idioţi din sală care sorb din ochi şpagatul lui VanDamme, dar nu poţi nici să-i interzici lui VanDamme să facă filme şi nici să le explici idioţilor de ce gelul de păr nu ajută într-o luptă.

Şi atunci nu-ţi mai rămâne decât să-l asculţi pe Geoană cum aruncă cu miliardele (virtuale) de euro pentru a scuti românii de credite, după ce a cheltuit alte miliarde (virtuale) de euro pentru a motiva românii să se întoarcă în ţară, pentru că, nu-i aşa, România este locul în care vei dori să te afli atunci când vom începe cucerirea spaţiului, un alt proiect al aceluiaşi … cum i-a zis băi nene Iliescu?

Care este cea mai folositoare emisiune de televiziune?
Dacă ai răspuns “Emisiunile de ştiri”, eşti un optimist cu înclinaţii spre masochism.
Dacă ai răspuns “Dan Diaconescu în direct “, eşti un visător cu înclinaţii spre metafizic.

Nu, cea mai folositoare emisiune este “Extreme Survival”, pe Discovery Channel, în fiecare seara de la ora 20:00.
Este cu un om (Bear Grylls), posesor al unor coa*e pe care îşi poate ascuţi cuţitul, care ne învaţă cum să supravieţuim la -40°C sau la +50°C, cum să ne învingem greţurile şi să privim orice scârboşenie în termeni de proteine, cum să punem capcane pentru sconcşi sau cum să ieşim dintr-o groapă plină de mâl.
Cu alte cuvinte, toate tehnicile de care vom avea nevoie în următorii ani în această ţară.
Vă jur că după fiecare emisiune, frigiderul meu care înainte mi se părea trist şi pustiu, devine brusc plin de delicatese. Şi ce dacă telemeaua asta e un pic verde? It’s Roquefort, bitch!

Este încurajator să vezi că avem nevoie de atât de puţin pentru a supravieţui. Trebuie doar să ne păstrăm mintea clară, să lăsăm greţurile şi să mergem înainte până când dăm de civilizaţie. Şi dacă pe parcurs trebuie să sacrificăm nişte sconcşi, asta este. Avem si-aşa prea mulţi.

Except him. He's cool

Deşi nu sunt tocmai un credincios, nu-mi stă în obicei să fac mişto de credinţa oamenilor, atunci când această credinţă inspiră o anumită conduită morală.

Îmi stă însă în obicei să fac mişto de cei care folosesc Biblia pe post de puşculiţă. Unde am pus suta aia de euro? Gata ştiu, e semn de carte la versetul despre lăcomie.

După cum am consemnat în Cartea lui Ion 21:9,  sâmbătă am fost naş.
În biserică ni s-a cerut să facem linişte deplină, pentru că solemnitatea momentului o cerea, ni s-a vorbit despre bucuria de a fi o rămurică în trunchiul creştinismului din care ne tragem cu toţii seva, puterea şi călăuzirea, ni s-a vorbit despre responsabilitatea naşilor de a fi săditorii de credinţă în sufletul copilului,  şi la sfârşit, în altar, ni s-a făcut nota de plată: certificat de botez, aranjamente florale, cor, slujba, în total preţ dublu faţă de suma discutată iniţial.

Am fugit din altar imediat, din două motive: de teamă ca preotul să nu fie trăznit la un metru de mine şi pentru că nu aveam atâţia bani în buzunar.

Pentru că, să fim cinstiţi, what kind of hell-spawn s-ar putea tocmi la bani în altar, cu o faţă bisericească, într-o zi plină de sfinte semnificaţii?
Am fost totuşi mulţumit că nu am fost obligat (după cum am aflat ulterior că se practică) să achiziţionez de la preot şi vreo două icoane printate la preţ de Grigorescu.

Îmi închipui că atunci când preoţii discută între ei, seamănă cu o discuţie din Sopranos:
- So I have a few things on the side, so what’s wrong with that?
- The boss don’ like the crew havin’ things on the side
- How d’you know that? When was the last time you spoke to Him?
- Shit, you’re right! The old Man is clueless. And don’t even get me started ’bout that hippie Junior

Trebuie să ne gândim serios la o soluţie pentru ieşirea din criza guvernamentală.
Pentru aceasta, trebuie mai intâi să înţelegem criza guvernamentală.
Carevasazică avem un guvern de coaliţie format din două partide: unii proşti şi hoţi, ceilalţi hoţi şi proşti.
Deşi pare a match made in heaven, nu este. Pentru că prostia vine cu fudulia, iar hoţia vine cu lăcomia.
Aşadar dacă pui doi proşti în aceeaşi cameră, aceştia îşi vor pune fuduliile pe masă. Iar dacă pui doi hoţi paznici la depozitul de biciclete, niciunul nu va pleca acasă pe bicicleta lui.

Problema este că noi aşteptăm să rezolve criza tocmai ăia care sunt personificarea ei. Ce să facă săracii? Să se împuşte?

Măi ăla care-ai răspuns, ţie nu ţi-e ruşine?! Era o întrebare retorică.

Ştirile cu Iliescu sunt una dintre slăbiciunile mele. Îmi place de el şi când este vesel, şi când este şiret, şi când vorbeşte o oră fără să spună nimic, şi când este revoltat, şi când tuşeşte, şi când zice “măi dragă” şi când zice “măi animalule”.
Mă topesc.

Orice s-ar spune, restul personajelor de pe scena politică nu au laolaltă cât farmec are Iliescu în mâncarea dintre dinţi. Îi înţeleg perfect pe oamenii ăia din satele cu un singur televizor alimentat de o bicicletă care îl iubesc încă.

Este suficient să vezi primele trei secunde ale acestui interviu pentru a înţelege esenţa lui Iliescu:

“Băi. Dă-mi voie. [tuse]“

Această esenţă, perfect ilustrată mai sus, consistă din trei componente, respectiv:

Respectul faţă de om. Acţiunea doar cu permisiunea poporului. [spunerea adevărului]

Aţi auzit vreodată de “The Wilhelm Scream“?
Eu am auzit ieri. Este vorba despre un efect sonor înregistrat prin 1951 şi folosit apoi în peste 140 de filme.
Sună cam aşa: AAAAAAAĂĂĂĂ!!

De câte ori cineva este împuşcat, înjunghiat,  Obi-Wan-Kenobi-zat, aruncat în aer, sfâşiat de aligatori,  biciuit de Indiana Jones, umilit de Batman, violat de James Bond sau curtat de Barbra Streisand, AAAAAAĂĂĂĂ  – strigătul lui Wilhelm este acolo pentru a marca trecerea dureroasă în nefiinţă a nefericitului.

Strigătul nu este tocmai răgetul unui T-Rex, fiind mai degrabă nemasculin şi lipsit de demnitate. Aduce mai mult cu sunetul pe care l-ar scoate Naomi dacă ar fi călcată pe picior de Nikita în timp ce cânta în duet “Dormeau pe-o frunză două stele”.

Din acest motiv, nu este recomandată folosirea sa în cazul morţii unui erou serios

Hot hot hot ...AAAAAAAAĂĂĂĂ

Dar având în vedere că industria cinematografică nu merge grozav zilele astea, tare mă tem că în viitor vom avea filme în care strigătul lui Wilhelm va avea rolul principal, fiind totuşi mai expresiv decât Keanu Reeves.

Sunt câteva replici pe care un bărbat trebuie să le poată spune măcar o dată în viaţă pentru a fi un om împlinit:
“I am your father“
“I’m gonna make him an offer he can’t refuse“
si
“Yo, Adrian!“

A fi naş îţi asigură una dintre ele, şi îţi creşte şansele la celelalte două, deci este o experienţă plină de recompense.

Având în vedere că urmează să fiu naş pentru prima oară (să trăieşti, Amza), sunt binenţeles interesat de familiarizarea cu tradiţiile pe care mama (mea) insistă că trebuie să le respect. Prin “interesat” înţeleg că dau din cap în timp ce mi le explică, iar gândul îmi zboară la cât succes voi avea la femei când îmi voi scoate finul în parc.

Teoria mea este că în calitate de naş sunt perceput de sexul frumos ca având toate atuurile unui tată (responsabilitate, stabilitate, maturitate) şi niciunul dintre neajunsuri (nu sunt însurat).
Basically, I’m Blade. All of the strengths, none of the weaknesses. Am menţionat şi maturitate, nu?

In ceea ce priveşte botezul propriu-zis, contribuţia mea creativă a fost ideea de a-l aduce pe  Paulică de la Roman. Deşi nimeni nu va încerca implementarea acestei idei, am stabilit împreună cu fericitul tată că aceasta era fantastică şi ne-am răsfăţat unul pe celalalt cu “şmechere, şmechere, şme-che-reeeee”.
Fericita mămică susţine că mă iubeşte în continuare aşa cum sunt, dar s-ar putea să fie doar politicoasă.

Totuşi, în timp ce făceam research pe tema botezurilor (citeşte “întâmplător”) am dat peste un anunţ de închiriere de ursitoare. Adică angajezi trei profesioniste să vină şi să învârtă baghetele în jurul copilului. Probabil că în pachetul de lux vin trei magi.

Aş sugera originalilor întreprinzători că şi alte evenimente ar putea fi piperate prin aducerea la viaţă a simbolurilor.
Nu ar fi mişto ca atunci când ieşi cu o gagică în parc pentru prima oară, să poţi angaja un bărbat în chiloţi şi cu aripioare care să iasă din boschet şi să tragă cu săgeţi în voi? Evoluţia relaţiei ar fi accelerată atât de mult încât ar sări peste consumare direct la despărţire, într-o singură seară.
Şi nu ar fi o înmormântare mult mai haioasă daca şi-ar face apariţia Doamna cu coasa? Vreau doar să ajut.

Revenind la botez,  am hotărât că nu voi angaja nici un fel de ursitoare. Găsesc că este inutil si de un gust îndoielnic.
Amza, dacă vei citi asta la un moment dat, promit să-ţi angajez ursitoare la majorat, când te poţi bucura şi tu de ele.

Din ciclul “Recenzii de filme lansate acum doi ani pe care nu le-am vazut pana nu au aparut la HBO “, va prezint  “Live Free or Die Hard“, partea a patra a seriei care a dovedit o data pentru totdeauna ca taieturile pe fata sunt extrem de sexy.

John McClane infrunta de aceasta data un super expert in Hack-Fu, ce controleaza prin magia computerului toate lucrurile care fac din Statele Unite o mare putere:  conturi, infrastructura, arme si nodurile de cravata de la gaturile agentilor FBI .

Dupa cum fanii stiu din seriile anterioare, John McClane era depasit si de tehnologia anilor 80, deci este in mod natural luat prin surprindere si descumpanit de anul 2007, cand automobilele alerteaza singure serviciul de urgenta in clipa in care li se declanseaza air-bag-urile.

Still, his walkie-talkie skills remain unparalleled.

Din fericire, in aceasta serie are de partea lui un sidekick care pare a fi personificarea unui computer.

Hi, I'm a sidekick

Combinand experienta old-school si  capacitatea de a scrie algoritmi complecsi in 30 secunde,  cei doi eroi reusesc sa prevada si sa detecteze intr-un sfert de ora planul unui geniu imprevizibil si imposibil de detectat.

Filmul este cap-coada plin de momente intense, dar cel care m-a facut sa incrucisez picioarele si sa strang din dinti a fost infruntarea dintre un tir si un F-35.

Pentru aceia dintre voi care nu primesc newsletterul de circulatie interna al US Air-Force, “The Lockheed Martin F-35 Lightning II is a fifth-generation, stealth multirole strike fighter with vertical take off and landing capabilities, that can perform close air support, tactical bombing, and air defense missions.“
Pentru aceia dintre voi care nu stiu ce este un tir, acesta este o masina de transport lunga  si greoaie fara nici un fel de capabilitati ofensive sau defensive, altele decat de a arunca cu prostituate.

Insa filmul dovedeste inca o data intelepciunea conform careia  “it’s the driver that counts”. Asadar nu trebuie sa ne surprinda ca tirul condus de McClane reuseste sa invinga avionul, pilotat evident de un copil de 6 ani cu miopie severa si o concentratie de 0.3% alcool in sange.

Pentru ca nu vreau sa stric complet placerea celor care se vor afla la prima vizionare, ma voi opri aici, dar nu inainte de a va multumi pentru atentie printr-un spoiler:  John McClane salveaza situatia.