Decembrie 14, 2006

Eight men dressed in BLACK SUITS, sit around a table at a breakfast cafe. They are MR. WHITE, MR. PINK, MR. BLUE, MR. BLONDE, MR. ORANGE, MR. BROWN, NICE GUY EDDIE CABOT, and the big boss, JOE CABOT. Most are finished eating and are enjoying coffee and conversation. Joe flips through a small address book. Mr. Brown is telling a long and involved story about Madonna.

MR. BROWN
Let me tell you what Like a Virgin’s about. It’s all about a girl who digs a guy with a big dick. The entire song– it’s a metaphor for big dicks.

MR. BLUE
No, it ain’t. It’s about a girl who’s very vulnerable. She’s been fucked over a few times and then she meets a guy who’s very sensitive.

MR. BROWN
Whoa! whoa…time out Greenbay. Tell that fucking bullshit to the tourists […]
Like a Virgin’s not about some sensitive girl who meets a nice fella. That’s what True Blue’s about. Granted, no argument about that.

MR. ORANGE
Which one’s true Blue?

NICE GUY EDDIE
You ain’t heard True Blue? It was a big ass hit for Madonna. I don’t even follow that Tops of the Pops shit, and even I’ve heard of True Blue.

MR. ORANGE
Yeah, so – I ain’t saying I ain’t heard of it. You know; all I asked is how’s it go. Excuse me for not being the world’s biggest Madonna fan.

MR. BLONDE
Personally, I can do without her.

MR. BLUE
I used to like her early stuff– Borderline. When she got all into that Papa Don’t Preach phase, I tuned out.

MR. BROWN
You guys are like making me lose my train of thought here. I was saying something. What was it?
[…]
What the fuck was I talking about?

MR. PINK
You said True Blue was about a sensitive girl who meets a nice guy, but Like a Virgin was a metaphor for big dicks.

MR. BROWN
Ok. Let me tell you what Like a Virgin’s about. It’s all about this cooz who’s a regular fuck machine. I’m talking morning, day, night, afternoon– dick, dick, dick, dick, dick, dick, dick, dick, dick.

MR. BLUE
How many dicks is that?

MR. WHITE
A lot.

MR. BROWN
Then one day she meets this John Holmes motherfucker, and it’s like, whoa, baby. This cat is like Charles Bronson in the great escape. He’s digging tunnels. She’s getting this serious dick action and feeling something she ain’t felt since forever– pain. Pain.
[..]
It hurts. It hurts her. It shouldn’t hurt her. Her pussy should be bubblegum by now, but when this cat fucks her, it hurts. It hurts just like it did the first time. You see, the pain is reminding the fuck machine what it was like to be a virgin.
Hence: Like a Virgin. 

Citat lung, dar nu m-am indurat sa-l scurtez mai mult. Mi se pare o perla. Porcoasa, ofensatoare, infantila, stralucitoare, savuroasa, memorabila.
Aşa începe scenariului filmului Reservoir Dogs (1992, r. Quentin Tarantino).  Buget: $1.2 mil.

În afară de doua-trei încărcătoare trase, câteva pungi de vopsea roşie şi o ureche tăiată, nu putem vorbi despre nici un fel de efecte speciale in acest film. Pentru că nu există. Pentru că filmul nu are nevoie de ele. Pentru că un dialog bun poate fi de o sută de ori mai de efect decât cel mai de efect efect special.
O sută de Aston Martin-uri date de’a dura nu fac cât un
„- This is bad. This is so fucking bad. Is it bad?
  – As opposed to good?”

Arunc un ochi acum pe topul celor mai scumpe filme facute vreodată, şi extrag:
Wild Wild West. Buget:$203.8 mil
Speed 2: Cruise Control. Buget: $198.8 mil
Le-am văzut la un moment dat, dar nu-mi aduc aminte nici măcar vag despre ce a fost vorba. De personaje sau replici nici atat. Cele $400 mil dolari băgaţi în ele nu au reuşit să mă convingă să le aloc un pătrăţel de memorie. Am episoade din „Nu zaietz, pagadi” mult mai proaspete în minte.

Nu este un post despre filme în special.
Este un post despre creaţia bazată pe inteligenţă vs creaţia bazată pe resurse materiale. Despre creaţia cu coloană vertebrală vs creaţia cu dinţi de aur şi genunchi moi. Despre creaţia fără termen de valabilitate vs creaţia care expira în 48 de ore. Despre creaţia memorabilă vs creaţia… am uitat.

Problema manifestându-se în toate domeniile creative, nu pot să neglijez advertisingul.
La categoria creativitate cu sira spinarii si cutie craniana, The Economist (agentie:Abbott Mead Vickers BBDO, UK )
economist.jpg
Trebuie notat ca exemplul de mai sus este una dintre cele mai elaborate executii din campania The Economist, majoritatea celorlalte constituindu-se dintr-un text alb intr-un dreptunghi rosu. Simplu, nu? Pai da, daca ai ceva destept de scris in dreptunghi.

Exemple negative n-o sa dau, nu pentru ca mi-ar lipsi coloana vertebrala, ci pentru ca mi-ar lua prea mult timp.

Sa trecem la muzică
Videoclipul piesei „Smells like teen spirit” – Nirvana. Buget: $30 000-40 000. Rezultatul? Un videoclip-icon.
Videoclipul piesei „Scream” – Michael Jackson & Janet Jackson. Buget: $ 7 mil (adica 6xReservoir Dogs, pentru iubitorii de matematică). Rezultatul? Janet Jackson facand pipi din picioare (secunda 2:5o). Mind-blowing.

Problema creatiilor fara miez este aceea ca spoiala care le mascheaza interiorul sec dispare repede. Ceea ce ieri era un efect special (sau o executie in genere) de zeci de milioane de dolari, astăzi poate fi realizat cu 10.000. Maine cu 100. Poimaine nu va mai fi efect special. Magia dispare, decorurile se darama, sforile si oglinzile devin jenant de evidente si incep sa lucreze contra creatiei. 

Daca insa creatia nu se bazeaza pe executie ci pe concept, ea isi pastreaza valoarea indiferent daca executia nu mai este „la moda”. Un dialog bun sau o singura fraza desteapta intr-un dreptunghi rosu nu au nevoie de nici un fel de poleiala.

Exista cu siguranta un anumit confort pe care ti-l da un buget mare, dar este oare acest confort stimulator sau inhibitor pentru creativitate?
Cand ai de cheltuit un buget foarte mare, mai ai oare curajul sa vii cu o idee care se bazeaza pe un text alb intr-un dreptunghi rosu? Sau vei tinde sa creezi o super-productie megalomana din care mesajul nu se mai aude?
Depinde. Existe si destule exemple in care un buget mare a sprijinit foarte bine o idee.
Nu dau vina pe bugete pentru creatiile scumpe si slabe. Dau vina pe cei care decid ca focusul nu este conceptul, ci cheltuirea bugetului intr-un mod care trebuie sa urle „BUGET MARE”.

Anunțuri

5 Responses to “”

  1. Eugen Says:

    nice point.

    scria maddox despre ultimul starwars – ca e primul film fara efecte speciale.
    pt. ca daca efectele si trucajele alea apar la fiecare secunda, nu mai sunt ‘speciale’. Sunt la fel de comune ca zoom-ul.

    avand un oarece trecut in 3d (si poate si viitor, daca ma iarta lenea) cand vad filme cu mult 3d, am mici depresii (nu exagerez) pt. ca automat vizualizez armate de artisti adormind cu cafeaua pe birou si nerasi de 2 saptamani.

  2. Dannae Says:

    Frumos spus si interesant de dezbatut…

  3. noexcuses Says:

    Eugen > Am cautat si am citit si eu acum „Star Wars Episode III: a steaming pile of Sith.” :-D.
    Amuzant este ca atunci cand scriam postul pusesem la un moment dat intrebarea „Oare ce s-ar fi intamplat daca in ’77 Lucas ar fi avut la dispozitie resursele materiale si tehnologice de astazi. Am mai fi avut respiratia lui Vader, bazaitul sabiei laser si vorbirea inversata a lui Yoda, sau am fi avut doar o aglomeratie de fancy-bullshituri vizuale?”. Jur, asta scrisesem si am sters pana la urma :-d.

    For my ally is the Force. Its energy surrounds us, and binds us. Luminous beings are we, not this crude matter. 😀

  4. noexcuses Says:

    Dannae > Pai sa dezbatem 🙂

  5. Monica J Says:

    deci, banii n-aduc intelepciunea


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: