Tunnel of hate

noiembrie 27, 2009

Conştientizezi cu adevărat nivelul realizărilor dintr-o ţară atunci când primul ministru se laudă cu finalizarea in  aproape trei ani a unui pasaj de 560 de metri. Primul ministru. Trei ani. 560 metri. Lăsaţi puţin să rezoneze.
Într-o ţară normală, este o realizare cu care nu s-ar lăuda nici frizerul unui primar de sector. La noi este ceva grandios, demn de un prim-ministru.

Behold the grandeur:

Fuck you, Great Wall of China

Cred că dacă ar exista o tehnologie de convertire a nervilor în energie, nervii şoferilor care au pierdut milioane de ore la intrarea în Bucureşti ar fi putut alimenta un tun cu plasmă cu care făceam o gaură până în China. Iar dacă fraza „Când morţii mă’sii termină ăştia pasajul” ar fi fost taxată cu un leu, am fi acoperit cheltuielile unui pasaj placat cu fildeş.
Poate că nu ar fi o idee rea ca la intrarea în pasaj să fie făcute două statui reprezentând maşini care stau pe loc. În memoria celor care au stat aici pe loc.

Bonus historical fact:
Lungimea combinată a celor patru tuneluri săpate de prizonierii care au participat la The Great Escape (evadarea în masă din lagărul Stalag Luft III) a fost undeva pe la 350m. Numai că ei săpau cu linguri şi scânduri. Şi o făceau în secret. Şi cărau pământul în săculeţi pe cracul pantalonilor. A, am menţionat că a durat în jur de un an?

Revenind la lagărul nostru..
Spectacolul ăsta în care nevoia de laudă se combină cu lipsa realizărilor şi fac copii pociţi  este uneori amuzant. Dar din păcate m-am cam săturat să râd la aceeaşi glumă de douăzeci de ani. Aşa că mă voi duce la vot şi voi încerca să schimb ceva. Între cine şi cine zici că am de ales? Oh… I see… scratch that. I’ll just cry myself to sleep.

Publicitate

Houston 500

noiembrie 19, 2009

Nu ştiu cum se întâmplă, dar de fiecare dată când mă aşez pe telecomandă şi se schimbă pe OTV, este ceva demn de menţionat.
De exemplu, aseară, Vadim tocmai spunea „Eu să fiu gelos pe Traian Băsescu? Păi Traian Basescu nu a strâns mâna la atâtea femei câte au stat în genunchi în faţa mea

Deşi nu mă îndoiesc de atracţia animalică prin care Vadim îngenunchează sexul frumos, izvorâtă din amestecul perfect de sensibilitate poetică, fizic de gladiator şi voce de zeu al furtunii, trebuie totuşi să-i atrag atenţia că Băsescu, aşa chel şi şaşiu cum e el, a strâns o grămadă de mâini la viaţa lui.
Păi aţi făcut Dvs, domnul Vadim, vreo orgie care să fie comparabilă ca număr de participanţi cu băile de mulţime la care Băsescu participă săptămânal?
Şi care să nu fie doar în mintea Dvs?

Number two

noiembrie 19, 2009

Este o reclama la TV care suna cam asa:
-Mama, vreau sa fac treaba mare
-Du-te la baie iubitule.
-Nu mama, vreau sa fac treaba mare in baia lui Paul
-Hai, termina cu prostiile, du-te la baia ta.
-Nuu, nu vreau sa fac treaba mare la mine in baie

Cuvintele sunt aproximative, insa cert este ca intr-un spot de treizeci de secunde se pronunta de trei ori „treaba mare”.
Poate sunt eu prea delicat, dar mi se pare o densitate de rahat excesiva. Mai ales cand reclama te prinde la ora pranzului, cu o jumătate de felie de pizza in gura.

Intrebarea este de ce au tinut scriitorii de reclama sa fie atat de expliciti. De ce nu au putut spune „Mami, trebuie sa merg la baie. Bine iubitule. Dar vreau sa merg in baia lui Paul…”?

Poate ca reclama face parte dintr-o serie, iar asta este elementul de variatie.
Urmatoarele reclame ar putea fi „Mami, vreau sa fac treaba mica in baia lui Paul”, „Mami, vreau sa vomit in baia lui Paul”, „Mami, vreau sa-mi schimb chilotii in baia lui Paul”. Simplu si de efect.

Sau poate ca sedinta de brainstorming a decurs asa:
– Frate, inainte de a incepe sedinta, am si eu o problema: Va rog cand mai mergeti la baie, sa lasati un geam deschis sa se aeriseasca. Nu se poate respira acolo.
– Lasa ca nici tu nu lasi in urma miros de iasomie
– Bai voi doi, gata cu ciondaneala, ca avem de scris o reclama. Deci hai sa fim profesionisti si sa nu ne lasam procesul creativ influentat.
– Gata sefu, suntem profesionisti. La ce e reclama?

Campanie electorala

octombrie 26, 2009

În sfîrşit, un prieten candidează la preşedinţie. Visul meu de a obţine contracte cu statul pare cu un pas mai aproape de realizare.  Din păcate însă, Remus Cernea este unul dintre ciudaţii ăia care nu merg cu tramvaiul fără bilet, iar dacă, împinşi de vreo calamitate,  o fac, se duc apoi să se predea autorităţilor.

Deci dacă aş îndrăzni să-i sugerez preşedintelui Cernea că, de exemplu, situl presidency.ro ar putea fi refăcut pentru numai 500 000 de euro (wink wink), risc să mă trezesc tăind panglica la prima închisoare a corupţilor din România.
Plus că, deşi nu este un tip ranchiunos, s-ar putea să-şi amintească despre episodul în care m-a auzit accidental prin telefon făcându-l „varză”. Nu era însă într-un context care să aibă vreo legătură cu capacităţile sale de a conduce ţara, ci cu cele două nopţi pe care nu le dormisem muncind la proiectele lui culturale multimedia.
Deci, ca să clarific, Remus este varză numai când mă ţine pe mine treaz noaptea, în rest este un tip competent, cu un discurs bun, iar fetele găsesc că are „păr frumos” (este însă prea gentleman să recurgă la acest argument în dezbateri, aşa cum aş face eu, bunăoară).
Also, he wrote this book.

Realist vorbind, este clar că şansele să devină preşedinte sunt egale cu şansele lui Liszt de a fi ales „Regele manelelor”. Adică în jur de 65%. Dar dacă reuşeşte măcar să apară pe radarul alegerilor, ca un punctuleţ clipitor acolo, tot este o victorie.

Votaţi Remus Cernea! Singurul vot mai bun decât un vot la mişto!

Ass-kissing pays

octombrie 21, 2009

Mişto articolul lui Cristian Mungiu despre „Amintiri din Epoca de Aur”‘.

Din care aflăm că pentru a folosi cinci versuri dintr-o poezie patriotică din toaleta istoriei i s-au pretins douăzeci de mii de euro.
Este ironic cum nişte versuri care preamăreau victoria socialismului inspiră acum atâta avariţie „capitalistă”.
La tarifele astea, Vadim şi Păunescu ar putea fi miliardari din drepturi de autor, la câtă poezie li s-a scurs din peniţă şi de pe buze.

Ce s-au gândit domnii deţinători ai versurilor
… Mungiu… mungiu.. parcă am auzit de ăsta. Nu-i ăla care a luat nişte premii? Păi ăsta-i plin de bani, dom’le. Cât să-i cerem pe versurile astea? Zi şi tu două’jde’mii de euro, că are de unde. Eu zic că-i de bun simţ.

Păi cine v-a pus, domnu’ Mungiu, să doriţi autenticitate? Poftim autenticitate.
Ăştia sunt cei mai autentici oameni pe care-i puteţi întâlni, ar trebui să faceţi un sequel despre ei: „Supravieţuitorii Epocii de Aur: Episodul 1. Pupincuristul”.

Sweet promises

octombrie 19, 2009

Promisiunile electorale. De ce există şi de ce nu vor dispărea niciodată?
Din două motive:
1)  Pentru că oricât de fantasmagorică este promisiunea, întotdeauna se va găsi un grup de oameni predispuşi genetic să o creadă şi să voteze în consecinţă
2) Pentru că nerespectarea promisiunilor electorale nu se sancţionează în nici un fel.

Şi atunci, de ce să dispară? Cei care le fac nu au absolut nimic de pierdut.
În cel mai rău caz, când vreun moderator de televiziune sau vreun adversar politic va aduce vorba de ele, vor răspunde „din păcate, datele problemei s-au schimbat, şi nimeni nu poate prevedea toţi parametrii”. Sau, şi mai bine: „Am spus că voi construi autostradă suspendată? Nu, m-aţi înţeles greşit, am spus că voi suspenda lucrările la autostradă.”

Din păcate, oamenii care posedă o anumită inteligenţă şi capacitate de analiză sunt nevoiţi să suporte de fiecare dată această paradă a promisiunilor, ca un film nasol la care trebuie să stai în sală pentru că afară plouă şi nu ai unde să te duci. Sigur că te enerveză jocul prost al actorilor, povestea care nu se leagă şi entuziasmul unor idioţi din sală care sorb din ochi şpagatul lui VanDamme, dar nu poţi nici să-i interzici lui VanDamme să facă filme şi nici să le explici idioţilor de ce gelul de păr nu ajută într-o luptă.

Şi atunci nu-ţi mai rămâne decât să-l asculţi pe Geoană cum aruncă cu miliardele (virtuale) de euro pentru a scuti românii de credite, după ce a cheltuit alte miliarde (virtuale) de euro pentru a motiva românii să se întoarcă în ţară, pentru că, nu-i aşa, România este locul în care vei dori să te afli atunci când vom începe cucerirea spaţiului, un alt proiect al aceluiaşi … cum i-a zis băi nene Iliescu?

Survival

octombrie 14, 2009

Care este cea mai folositoare emisiune de televiziune?
Dacă ai răspuns „Emisiunile de ştiri”, eşti un optimist cu înclinaţii spre masochism.
Dacă ai răspuns „Dan Diaconescu în direct „, eşti un visător cu înclinaţii spre metafizic.

Nu, cea mai folositoare emisiune este „Extreme Survival”, pe Discovery Channel, în fiecare seara de la ora 20:00.
Este cu un om (Bear Grylls), posesor al unor coa*e pe care îşi poate ascuţi cuţitul, care ne învaţă cum să supravieţuim la -40°C sau la +50°C, cum să ne învingem greţurile şi să privim orice scârboşenie în termeni de proteine, cum să punem capcane pentru sconcşi sau cum să ieşim dintr-o groapă plină de mâl.
Cu alte cuvinte, toate tehnicile de care vom avea nevoie în următorii ani în această ţară.
Vă jur că după fiecare emisiune, frigiderul meu care înainte mi se părea trist şi pustiu, devine brusc plin de delicatese. Şi ce dacă telemeaua asta e un pic verde? It’s Roquefort, bitch!

Este încurajator să vezi că avem nevoie de atât de puţin pentru a supravieţui. Trebuie doar să ne păstrăm mintea clară, să lăsăm greţurile şi să mergem înainte până când dăm de civilizaţie. Şi dacă pe parcurs trebuie să sacrificăm nişte sconcşi, asta este. Avem si-aşa prea mulţi.

Except him. He's cool

Except him. He's cool

Deşi nu sunt tocmai un credincios, nu-mi stă în obicei să fac mişto de credinţa oamenilor, atunci când această credinţă inspiră o anumită conduită morală.

Îmi stă însă în obicei să fac mişto de cei care folosesc Biblia pe post de puşculiţă. Unde am pus suta aia de euro? Gata ştiu, e semn de carte la versetul despre lăcomie.

După cum am consemnat în Cartea lui Ion 21:9,  sâmbătă am fost naş.
În biserică ni s-a cerut să facem linişte deplină, pentru că solemnitatea momentului o cerea, ni s-a vorbit despre bucuria de a fi o rămurică în trunchiul creştinismului din care ne tragem cu toţii seva, puterea şi călăuzirea, ni s-a vorbit despre responsabilitatea naşilor de a fi săditorii de credinţă în sufletul copilului,  şi la sfârşit, în altar, ni s-a făcut nota de plată: certificat de botez, aranjamente florale, cor, slujba, în total preţ dublu faţă de suma discutată iniţial.

Am fugit din altar imediat, din două motive: de teamă ca preotul să nu fie trăznit la un metru de mine şi pentru că nu aveam atâţia bani în buzunar.

Pentru că, să fim cinstiţi, what kind of hell-spawn s-ar putea tocmi la bani în altar, cu o faţă bisericească, într-o zi plină de sfinte semnificaţii?
Am fost totuşi mulţumit că nu am fost obligat (după cum am aflat ulterior că se practică) să achiziţionez de la preot şi vreo două icoane printate la preţ de Grigorescu.

Îmi închipui că atunci când preoţii discută între ei, seamănă cu o discuţie din Sopranos:
– So I have a few things on the side, so what’s wrong with that?
– The boss don’ like the crew havin’ things on the side
– How d’you know that? When was the last time you spoke to Him?
– Shit, you’re right! The old Man is clueless. And don’t even get me started ‘bout that hippie Junior

Crizaţii

septembrie 30, 2009

Trebuie să ne gândim serios la o soluţie pentru ieşirea din criza guvernamentală.
Pentru aceasta, trebuie mai intâi să înţelegem criza guvernamentală.
Carevasazică avem un guvern de coaliţie format din două partide: unii proşti şi hoţi, ceilalţi hoţi şi proşti.
Deşi pare a match made in heaven, nu este. Pentru că prostia vine cu fudulia, iar hoţia vine cu lăcomia.
Aşadar dacă pui doi proşti în aceeaşi cameră, aceştia îşi vor pune fuduliile pe masă. Iar dacă pui doi hoţi paznici la depozitul de biciclete, niciunul nu va pleca acasă pe bicicleta lui.

Problema este că noi aşteptăm să rezolve criza tocmai ăia care sunt personificarea ei. Ce să facă săracii? Să se împuşte?

Măi ăla care-ai răspuns, ţie nu ţi-e ruşine?! Era o întrebare retorică.

L’Essence de President

septembrie 29, 2009

Ştirile cu Iliescu sunt una dintre slăbiciunile mele. Îmi place de el şi când este vesel, şi când este şiret, şi când vorbeşte o oră fără să spună nimic, şi când este revoltat, şi când tuşeşte, şi când zice „măi dragă” şi când zice „măi animalule”.
Mă topesc.

Orice s-ar spune, restul personajelor de pe scena politică nu au laolaltă cât farmec are Iliescu în mâncarea dintre dinţi. Îi înţeleg perfect pe oamenii ăia din satele cu un singur televizor alimentat de o bicicletă care îl iubesc încă.

Este suficient să vezi primele trei secunde ale acestui interviu pentru a înţelege esenţa lui Iliescu:

„Băi. Dă-mi voie. [tuse]

Această esenţă, perfect ilustrată mai sus, consistă din trei componente, respectiv:

Respectul faţă de om. Acţiunea doar cu permisiunea poporului. [spunerea adevărului]